M-am pierdut. Din nou

​  M-am așezat în centrul gândurilor mele și am privit mai adânc, tu nu mai erai și era ciudat sentimentul de goliciune. Poate era obișnuință, întrucât iubirea nu se uită. Iar eu te-am uitat.        

  Nu numele, nu cine ai fost ci felul în care m-ai făcut să mă simt. Am pierdut gândurile și șirul fiorilor sau… poate nu am avut nimic niciodată.

Te-am uitat! Și uitând… nu se poate numi iubire. Și am încetat să mai dau cu mine de pământ, pentru că a durut infinit să port pe umeri vinovății ce nu-mi aparțin! Întrucât am purtat destul iubiri ce nu-mi aparțineau, iubiri ce nu le-am îmbrățișat niciodată, dar care pur și simplu se agățau de umerii mei.
    Exact cum ai făcut și tu. Cum m-ai tras de brațe, întinzând la maximum dorința de renunțare și libertate. Și am purtat regrete și dorințe ce răzbeau în gândul meu. Și dureau. Cumva, undeva în epava interiorului meu, toate acestea mă dureau. Și am crezut că mi-e dor, dar îmi era doar obișnuință. Și atunci am încetat să te mai caut.
    Am încetat să te mai caut în fiecare persoană, în fiecare zâmbet sau speranță, cu toate că ți-am gustat eternitatea de pe buze ştiind că s-ar putea să rămân prizonierul sufletului tău.
Și am rămas.