Iubind-o pe ea

Nu am mai scris de mult și am folosit ca scuză faptul că nu am inspirație dar am mințit.
Pentru ca de fapt, de vreo 8 luni, am lângă mine cea mai mare inspirație din viața mea, acel om pentru care și alături de care să scrii o carte 😌.
Îmi imaginam că o să fie diferit, că o să îi scriu scrisori zilnic, că o să îi cumpăr flori o dată pe săptămână și că cel puțin o dată pe lună o să avem o ieșire romantică în oraș. Dar nu e așa, pentru că toate stereotipurile astea au căzut în momentul în care mi-a spus că cel mai bine se simte atunci când suntem noi, pur și simplu, când râdem din nimic sau când mă enervează că nu mă lasă să dorm (când o să citească asta, deja o să se gândească la mesajul în care să spună că de fapt nu mă enervează 😂).
Nu suntem perfecți, știu. Adică mnah, eu mare, grăsuț, nu chiar gras dar grăsuț, ea mică, ar spune unii “o gâză” sau ceva asemănător și nu scriu asta pentru că vreau să vorbesc despre relația mea cu ea, însă când ai ceva frumos, când ești mândru de ceva, te lauzi, îl lauzi pe acel ceva și pur și simplu îi mulțumești lui Dumnezeu că are grijă de tine. 😌

Lângă ea am învățat că orice morocănos poate fi și plăcut și că oricât de dur ai vrea să pari, se găsește un om care să-ți intre în suflet, care să-ți facă curat pe acolo și să schimbe tot ce era vechi pe acolo cu ceva nou, frumos, plăcut.
Iubirea vine pe neașteptate și mi-am semnat undeva (probabil că nici nu o să uit vreodată, sper), cum a fost prima noastră discuție (și dacă ea o să zâmbească în momentul ăsta, atunci a fost o discuție destul de ok :)) ) și cum am sperat că o să ne mai vedem de câteva ori, până în “noiembrie, la Moromeții” (film la care apropo, n-am mai ajuns).

Azi e despre ea, despre noi, pentru că de fapt în fiecare zi e despre asta, pentru că am invitat-o la o veșnicie când i-am spus că o iubesc și pentru că a acceptat să îmi fie o viață și încă puțin, când mi-a răspuns spunând că și ea mă iubește.
Ador gândul că o să îmbătrânesc alături de ea.