Un mesaj netrimis 

​”Te-am iubit în toate modurile în care a putut iubi un om alt om. Chiar dacă spuneai că eşti un eşec pentru ei, eu ştiam că vreau să-ți explorez fiecare parte a sufletului şi să-ți arăt cât eşti de minunată. Mă durea fiecare insultă pe care ți-o adresai şi trăiam prin ceea ce însemnai tu. Nu voiam să mă salvezi, ci să te aşezi lângă mine şi să nu te mai las să pleci. Cu tine simțeam că am tot: fericire, putere, ambiție şi liniştea pe care o căutam de ani de zile. Începusem să-mi doresc să rămâi lângă mine pe veci şi chiar simțeam că nimic nu ne poate despărți. 

  Ce păcat e că la final am ajuns doar doi străini care se mint că nu se mai iubesc, dar inimile lor încă bat una pentru cealaltă. Ştiu asta. Sau așa îmi place să cred. Nu vreau să te mai iubesc, dar asta a devenit aproape imposibil, când știu că tu mi-ai rămas imprimată pe retină.”
  Am găsit mesajul ăsta pe care aș fi vrut să i-l trimit în ziua în care mi-a spus că totul se termină între noi. Că nu mai poate. 
  În caz că o să il citești acum, să știi că “în mine se mai vorbește și astăzi despre tine”. 

Pentru ochii ăia verzi 

​Iar scriu despre ochi verzi. Nu neapărat pentru că m-ar fi înnebunit vreo pereche sau ceva, ci pentru simplul fapt că sunt frumoși. 

   Au ei ceva al lor, făcându-te să iubești omul care îi poartă, cerând să le afli povestea. Ochii verzi, mmmmhm, ascund o sumedenie de povești, amintiri, trăiri, sentimente și doar un om priceput ar ști cum să îi stăpânească. Și apare aici partea complicată. De unde să știm care e omul ăla priceput? Cum îl cunoaștem? Ei bine, când omul ăla apare, ochii verzi încep să strălucească, să emane bucurie și devin frumoși. Când ochii verzi încep să-și spună povestea, când se lasă descoperiți, atunci îți poți da seamă că au întâlnit omul acela.
  Ochii verzi, ei bine…s-ar putea să fi mințit la început, și poate ca sunt puțin înnebunit de o pereche de ochi verzi. Dar doar puțin. Și dacă citești asta, atunci află că îmi place povestea pe care o spun ochii tăi. 

Hristos este și va fi mereu în mijlocul nostru

​Zilele trecut am participat pentru prima oara ca si moderator intr-o tabara si voiam sa impartasesc mai departe cateva ganduri: 

  Am observat ca in ultimul timp se face o propaganda anti-Biserica Ortodoxa, propaganda puternic sustinuta de mass media,  oameni si din pacate, tineri. Ce e drept, nu are rost sa negam ca Biserica nu are neajunsurile ei, insa asta se datoreaza doar anumitor oameni care si-au gresit chemarea, pentru ca preotia nu e o meserie, doar ca din pacate unii nu inteleg asta si o transforma, pe deasupra si intr-o afacere.
 Dar nu despre asta vreau eu sa scriu azi, ci despre bucuria pe care Biserica o aduce catorva sute, chiar mii de copii vara de vara. Cel mai probabil ca nu s-a auzit pe nicaieri despre taberele gratuite pe care MMB (Mitropolia Moldovei si Bucovinei), nu stiu despre celelalte mitropolii, le organizeaza in satele sarace, bucurand astfel copii cu o situatie financiara precara.
  Nu o sa auzim nici la stiri, nu o sa citim nici in ziare si nici pe internet (prea mult), despre aceste tabere, dar eu ca si moderator, vreau sa scriu atat: zilele acestea am vazut niste ingeri, bucurandu-se. Si voi mai vedea, toata vara.
  Hristos este si va fi in mijlocul nostru! 

“Hai să vorbim de timpuri pierdute”

​Hai să vorbim despre cât de greu este să vorbești cu cineva despre faptul ca te simți trist fără niciun motiv. Hai să vorbim despre cât de greu e să le explici prietenilor și familiei tale că ai un sentiment care îți apasă sufletul pentru niciun motiv. Hai să vorbim despre cât de greu îți este să înțelegi de ce ai un atac de panică în timp ce doar te îndrepți spre casă. Hai să vorbim despre cât de greu îți este să te înțelegi și cât de înfricoșat te simți atunci când lumea se distruge in jurul tău. 

Hai să vorbim, scrie-mi! 

Iartă-i și iubește-i

​Am iubit oamenii.

Aș minți dacă aș spune că nu am cunoscut niciodată iubirea, ca nu știu cum este să plângi după cineva, că nu mi-a pasat niciodată de oamenii din viața mea. Aș minți dacă aș spune că nu i-am iubit pe fiecare in parte, pe fiecare diferit.
Am iubit oamenii, am iubit ochii aceia triști, spălați de lacrimi, am iubit zâmbetele calde, glumele proaste, ticurile nervoase, parfumurile dulci. Am iubit poveștile pe care aceștia le-au trăit, felul in care vedeau viața si se comportau cu cei din jurul lor. Am iubit voci răgușite si suflete pierdute. Am iubit măruntaie care nu valorau nimic, dar care pentru mine erau totul. Am iubit caractere, mâini reci si inimi calde.
Am iubit oamenii, i-am iubit cu toată puterea pe care un alt om o poate avea, dar timpul m-a învățat ca daca eu iubesc un om, nu înseamnă că schimb lumea, că oamenii devin buni, că ura nu exista acolo unde iubirea arde. Am învățat ca iubirea nu e infinita, ca ea este alimentată de fapte, de gesturi mărunte si e secata de vorbe goale, de cuvinte aruncate in vânt, de indiferență și respingere.
Am învățat ca nici un sentiment nu durează la nesfârșit si ca iubirea nu merită sa fie irosita pe oameni nepotriviți la momente nepotrivite.
Am iubit oamenii, i-am iubit atât de mult, atât de puternic încât am ajuns sa epuizez iubirea pe care ar fi trebuit sa o simt față de propria mea persoana.
Cu toate astea, îi voi iubi în continuare, voi fi pentru ei în continuare. La urma urmei, pentru meseria asta mă pregătesc…

Ne dorim iubirea atât de mult, încât ajungem să o urâm 

​Se scrie des despre iubire, despre dragoste. Am scris și eu despre ele și cred că am fost ipocrit. De ce? Pentru că nu ai dreptul să îți dai cu părerea despre ceva în care nu mai crezi. Pentru că nu e drept și nici corect. 

Dar cum rămâne cu oamenii pentru care totuși simți ceva, cu toate că nu știi sigur ce?
Ce faci? Ce alegi? Renunți la persoane de aur din inima ta care au devenit speciale pentru că așa te fac să te simți sau continui să mergi contra curentului?  Cu toate că nu știi dacă vei face față. Lupți pentru ei? Sau pleci, chiar dacă nu știi pe ce cărare să cotești. Că timpul și-a făcut treaba lăsînd amintiri de colecție care nu pot fi uitate așa de ușor. Ce faci cu emoțiile pe care le ai față de ei?
De multe ori fug prea mult de mine până să mă găsesc. De multe ori ne refuzăm prea tare până ne acceptăm. Şi o singură dată ne iubim atât de mult încât să nu ne părăsim niciodată şi să ne fim alături întreaga viaţă. 
Dar ce faci în momentul în care nu mai vrei să simți? 

“Femeia e muzică rătăcită în carne” 

​  Ele dorm în tricourile noastre şi arată în ele atît de haios. Ele adoră cînd sunt sărutate fără cuvinte de prisos. Ele se pregătesc cîte 2 ore, pentru ca într-un sfîrşit să ne spună: “Vezi, cît de repede am reuşit?” Le place cînd le ajutăm să încalţe pantofii pe care şi i-au cumpărat special pentru a fi cît mai înalte alături de noi. Ele nu ştiu să se bată, dar mereu se simt în siguranţă lîngă noi. Ele ne întreabă pe noi, ce culoare să-şi aleagă pentru oja de unghii. Ele pot să adoarmă în timp ce le facem masajul promis demult. Ele adoră cînd sînt mîngîiate. Ele cu cea mai bună dispoziţie ne poartă prin magazine, conştientizînd bine faptul că asta-i un chin pentru noi. Ele sînt cele mai fericite cînd le luăm în braţe, deşi de fiecare dată se împotrivesc şi spun: “Lasă-mă jos, sunt grea!”. Ele strigă, şi sunt foarte iritate dacă noi îndrăznim să păstrăm tăcerea. Rămîn impresionate cînd le cumpărăm lenjerie. Ele ţin minte cînd va fi cea de-a 147-a întîlnire a noastră. 


  Ele mereu vor ca noi să ne reîntoarcem după primele 5 minute ale cerţii, dar niciodată nu recunosc asta. Ele de fiecare dată umblă în telefoanele noastre şi întreabă foarte bănuitor: “Cine-i asta?”. Ele mereu aşteaptă SMS-ul nostru de noapte bună. Ele preţuiesc foarte mult cînd noi facem ordine în casă, spălăm vesela şi pregătim cina. Ele de fiecare dată aşteaptă ajutorul nostru. Ele pleacă în club cu prietenele pentru ca noi să ne facem griji şi să le telefonăm la fiecare 10 minute.
  Ele spun TOTUL despre noi prietenelor! Ele se ghemuiesc lîngă noi şi închid ochii cînd privesc un film horror. Ele fac baie numai cu spumă. Ele dau muzica la volum maxim şi aleargă prin casă în tricou şi chiloţi, scuturîndu-şi părul, sar şi cîntă la pieptene, cînd nu le vede nimeni. Ele nu pot trăi fără de uscătorul de păr şi placa de îndreptat părul. Ele ştiu că noi fără dînsele nu sîntem noi. Ele sînt Ele. Mulţumim lor!

“Vor fi mereu aproape amintiri, ele nu fug”

​    Ia o pauza de la tot, de la gânduri, de la muzică, de la prieteni sau probleme. Închide ochii și întoarce-te la tine, la liniște. Ia-ți pauză de la tot. Respiră. Pleacă undeva departe, cel puțin așa mă gândesc eu uneori să fac. Știi? O excursie în jurul lumii, doar că nu sunt milionar.

     Dar m-aş întoarce de fiecare dată. Am investit prea mult în templul ăsta viu. am suportat prea multe zile mizere, prea multe nenorociri. A fost singurul care mi-a ținut sufletul într-un loc. De asta-l urăsc din străfundul existenței mele. Mă ține-ncuiat, vulnerabil. Îmi ține sufletul în lanțuri,şi lanțurile nu-s făurite de mine. Trupul nu mi-e propria creație. Dacă dau cu el de pământ, se ridică din penibil de jos în absurd de înalt. Rămân cu el şi-i singurul care rămâne. De asta-l urăsc de la muchiile gândurilor mele şi pân’ la ultima arteră nenorocită a iadului. Mă protejează, cumva, iar eu depind de el.
    Toți depindem de ele. De amintirile din ele și de trăirile lor. Și oricât ai încerca să fugi, nu o să reușești niciodată să te depărtezi îndeajuns încât să nu mai simți nimic pentru oamenii dragi ție, ori să-i uiți pe cei pe care i-ai iubit. Nu se poate.
    Totuși, doar ia o pauză și fi pentru ei, trăiește pentru oamenii pe care îi iubești! Fiecare zi e una unică, descoperă-i frumusețea. 

Blog at WordPress.com.

Up ↑