Iubind-o pe ea

Nu am mai scris de mult și am folosit ca scuză faptul că nu am inspirație dar am mințit.
Pentru ca de fapt, de vreo 8 luni, am lângă mine cea mai mare inspirație din viața mea, acel om pentru care și alături de care să scrii o carte 😌.
Îmi imaginam că o să fie diferit, că o să îi scriu scrisori zilnic, că o să îi cumpăr flori o dată pe săptămână și că cel puțin o dată pe lună o să avem o ieșire romantică în oraș. Dar nu e așa, pentru că toate stereotipurile astea au căzut în momentul în care mi-a spus că cel mai bine se simte atunci când suntem noi, pur și simplu, când râdem din nimic sau când mă enervează că nu mă lasă să dorm (când o să citească asta, deja o să se gândească la mesajul în care să spună că de fapt nu mă enervează 😂).
Nu suntem perfecți, știu. Adică mnah, eu mare, grăsuț, nu chiar gras dar grăsuț, ea mică, ar spune unii “o gâză” sau ceva asemănător și nu scriu asta pentru că vreau să vorbesc despre relația mea cu ea, însă când ai ceva frumos, când ești mândru de ceva, te lauzi, îl lauzi pe acel ceva și pur și simplu îi mulțumești lui Dumnezeu că are grijă de tine. 😌

Lângă ea am învățat că orice morocănos poate fi și plăcut și că oricât de dur ai vrea să pari, se găsește un om care să-ți intre în suflet, care să-ți facă curat pe acolo și să schimbe tot ce era vechi pe acolo cu ceva nou, frumos, plăcut.
Iubirea vine pe neașteptate și mi-am semnat undeva (probabil că nici nu o să uit vreodată, sper), cum a fost prima noastră discuție (și dacă ea o să zâmbească în momentul ăsta, atunci a fost o discuție destul de ok :)) ) și cum am sperat că o să ne mai vedem de câteva ori, până în “noiembrie, la Moromeții” (film la care apropo, n-am mai ajuns).

Azi e despre ea, despre noi, pentru că de fapt în fiecare zi e despre asta, pentru că am invitat-o la o veșnicie când i-am spus că o iubesc și pentru că a acceptat să îmi fie o viață și încă puțin, când mi-a răspuns spunând că și ea mă iubește.
Ador gândul că o să îmbătrânesc alături de ea.

Advertisements

Voluntar în pridvorul satului

 “Ne revedem cu drag la anul”, îmi tot sună în cap de când am urcat în tren. 

   Pentru mine s-a încheiat ultima tabără de vara aceasta ca și coordonator și pentru că drumul până la Iași e lung, am timp să mă gândesc la cum mi-am petrecut ultimele 2 luni și jumătate: în tabere, înconjurat de oameni frumoși, copii care te scot din sărite în unele momente dar care te și fac să zâmbești cu îmbrățișările lor. 

   Ieri, la sesiunea de discuții cu tinerii, primisem o întrebare care suna cam așa: “ce înseamnă pentru tine voluntariatul?”, întrebare care m-a făcut să mă gândesc la toate momentele plăcute din tabere, la echipa mea de voluntari care a fost sufletul a o parte din cele 48 de tabere din vara asta și la preoții care ne-au ajutat și au făcut posibile taberele. Pentru mine, voluntariatul, înseamna “ședințele” cu echipa de la 12 noaptea, în care jucăm killer (în cel mai bun caz) sau râdem până la epuizare. A însemnat totodată câteva nopți nedormite în care am stat să fac filmulețe pentru tabără și să selectez poze “bune de pus pe facebook” dar și clipe de nervi, stres și oboseală, că “nu iese cum trebuie”. 

  Însă părțile astea se uită și rămân amintirile cu “cea mai șmecheră echipă din vara asta”, “scuze, scuze”, “dă muzica mai tare” și altele care nu pot fi scrise deocamdata (voluntarii mei vor ști despre ce vorbesc 😂😂). Rămân gândurile scrise, primite de la copii, bilețele pline de emoție și de sinceritate, care te laudă sau te critică. Rămâne sentimentul că pentru încă o vară poate ai reușit să faci ceva care să rămână în urma ta, rămâne bucuria că ești parte dintr-o echipă minunată, formată din oameni faini, pentru care fericirea copiilor din sate uitate sau nu de lume este mai presus de fericirea lor. 

   Pentru mine, voluntariatul înseamnă nu în ultimul rând prietenia pe care o legi cu oamenii cu care interacționezi și dăruirea ce rareori o mai vezi la cineva, iar tocmai această dăruire a voluntarilor din proiectul “Tabără din pridvorul satului” mă face să fiu mândru că sunt parte din echipă și mă bucură.
   Copiii pe care i-am văzut vara aceasta merită un viitor mai bun, iar noi, voluntarii, asta facem: le deschidem o mică portiță spre unul. 😌”Împreună pentru tineri!”

“La Nemțișor avem hoteluri de 1000 de stele” 

S-a scris și se va mai scrie mult despre Nemțișor, despre “locul de mii de stele” sau despre locul în care iau ființă poate cele mai frumoase prietenii. 

Pentru a noua oara aflat în această poieniță, nu am ratat nicio ediție a taberei, nici măcar în anul în care am avut admiterea la facultate (în partea asta, după ce vor citi, mama și tata mă  vor striga “să avem o discuție” 😂) pentru că da, locul acesta are ceva al lui care te atrage, îți reîncarcă bateriile apoi îți dă drumul șoptindu-ți ca te așteaptă și la anul.

Pentru mine Nemțișorul este baza a ceea ce sunt eu astăzi, ca și om. Nu, nu un grăsuț simpatic, pentru că de multe ori, mâncarea de la Nemțișor nu a fost tocmai cea mai pretențioasă mâncare ci un tip responsabil, pentru care voluntariatul in tabere a devenit un job de vară. Nu mint când spun că Poiana de la Nemțișor te formează ca om, îți dăruiește mulți prieteni și te ajută mai mult decât oferindu-ți 3 zile pe an clipe de emoții, rugăciune, distracție și bucurie. Dar despre ce îți oferă tabăra, te las pe tine să afli dragă tinere.
Voi scrie însă aici ce mi-a oferit mie până acum: istorie, prieteni și încredere în mine. Revenind la Nemțișor an de an, am observat cum m-am schimbat eu, cum s-au schimbat oamenii și, așa cum scriam într-un alt articol, am observat “când am încetat să mai fiu un puștan”.


Apoi, am cunoscut oameni și scriu asta zâmbind, pentru că îmi trec prin cap momente, discuții, imagini și promisiuni de “ne revedem la anul”, zeci de discuții prin mesaje sau pe messenger și zile intregi de așteptare. Nu o să ascund faptul că la Nemțișor m-am îndrăgostit de două ori (nu în același an, evident) și că am avut momente în care îmi doream să nu fi venit niciodată în această tabără, iar voluntarii de la Prenemțișor vor ști despre ce vorbesc.


Aici am prins încredere în mine, să nu îmi mai fie frică să vorbesc în public, am învățat că nu exista idei proaste, că niciodată nu ești singur și mai ales, la Nemțișor am învățat că oamenii sunt importanți pentru oameni.
În final, aș vrea să mai scriu că voi reveni în poiană ori de câte ori voi avea ocazia, cu cel mai mare drag și că la Nemțisor înveți să fii om frumos și responsabil. 

Dacă

Dacă într-o zi nu am să mai pot iubi, dacă sufletul meu nu se va mai putea deschide, nu va mai putea iubi și nu va mai putea suferi, să mă împuşcați în cap și să mă lăsați să mor, pentru că mort sunt oricum. 

Când am încetat să mai fiu puștan? 

​   Nu am mai fost acasă de ceva vreme, iar când merg, apuc să stau maxim un weekend și atât. Totul e pe fugă, dat pe repede înainte. Și trece timpul. 

   Acum sunt în tren din nou, o să îmi văd familia câteva ore, iar mâine mă voi întreba dacă doar am visat sau chiar s-a întâmplat. E cald, deja e 20 mai, habar n-am când aproape s-a terminat și anul 2, habar n-am când am făcut 21 de ani. Îmi aduc aminte doar că ultima dată când m-am bucurat cu adevărat de ceva, când am pus suflet și am râs cu gura larg deschisă eram puștan.
   Mi-a venit gândul ăsta ca un fulger, când uitându-mă pe geam, văd pe câmp trei mogâldețe fugind spre tren și făcând din mâini, iar locomotiva șuieră o dată scurt, salutându-i.      Și am simțit bucuria lor, am știut că pentru un moment, cei trei s-au simțit stăpânii lumii.
  Știu asta pentru că ultima dată când am simțit cu adevărat că pot stăpâni lumea, eram un puștan care făcea și el din mână unui tren

Cu și despre tineri, de vorbă cu părintele Silvestru

 Pe părintele Silvestru îl știu tot de la Nemțișor, ediția de acum vreo 4 ani, când m-am înscris la atelierul lui de spiritualitate. Țin minte că a început prin a ne spune că o să vorbească foarte puțin, însă cu toate astea, a făcut total opusul. 

  Actual, este preot misionar in America, mai precis in Seattle. Dacă data trecută scriam despre contextul în care am ajuns să vorbesc cu Cristina, ei bine, cu părintele e o poveste puțin comică, cel puțin pentru mine, însă cine e interesat, probabil va mai urma un articol în care o să scriu și despre asta. 

 Cum ați ajuns să fiți preot? A fost o alegere de moment sau asta v-ați dorit dintotdeauna?
 Am ajuns preot din răzvrătire…împotriva unor lucruri impuse de familie și…Se dorea să fiu ofițer militar sau profesor de matematică din partea părinților…Eu am ales seminarul ! Mi-a plăcut și am ales !

 Cred că știu deja răspunsul, având tată preot. Însă cum este să lucrați cu oamenii? Să plângeți odată cu ei, să vă bucurați odată cu ei?
 E minunat de greu să muncești cu oamenii… Dar mirabil de frumos !Te răsplătesc și te încurajează rodirea din viața lor. Asta îți dă putere !

 Până acum, care a fost momentul sau momentele în care ați simțit că asta v-a fost dat să faceți: să fiți preot?
 Nu mi-a fost dat…Am ales. Probabil a fost și voia Bunuțului.

 Sunteți preot misionar în America, iar asta nu este deloc o treabă ușoară. Cum sunt priviți acolo ortodocșii? Și creștinii în general?
 Sunt în America pentru că am ales provocarea asta ! E interesant și greu ! Pastorația aici e foarte diferită de cea de acasă…Se aleargă mult pe spații extinse și se face misiune în spații mult mai desacralizate ! Aici în Seattle liberalismul e la el acasă…de la homosexualitate la drog la liber și tineret debusolat…Dacă-ți faci misiunea ești prețuit !    E greu și provocator deopotrivă !

 Mai vin tinerii la biserică acolo?
 Tinerii sunt puțini în Biserică dar nu inexistenți… Vin dacă simt că le ești de folos … sau măcar simpatic .Trebuie să vii în întâmpinarea nevoilor și întrebărilor lor !

  Vă cunosc de la Nemțișor, iar la un moment dat ați întrebat grupa noastră cum să ne depășim pe noi înșine. Nu mai știu sigur ce am răspuns, însă acum vă întreb eu: cum ne depășim noi, pe noi înșine?
  Ne depășim dacă depășim limita vitezei la NEindiferență în Viața noastră și a semenilor …Cu riscul oricărei amenzi contravenționale din partea societății !

  Și pentru că deja m-am întins prea mult cu întrebările, aveți câteva sfaturi pentru viitori preoți, actualii studenți de la Teologie?
  Fiți răspândaci de nădejdi șă bucurie !

  Îi mulțumesc părintelui pentru timpul acordat si îi urez multă putere de muncă cu oamenii, pentru că nu e ușor să rămâi în amintirea oamenilor, reprezentat de bine. 

Cu și despre tineri, de vorbă cu Cristina

Începusem să scriu acest tip de articole pentru a avea un motiv (și scriu asta râzând), de a mă băga în seamă. “Hei, salut, am un blog, fac niște articole, hai să vorbim” însă Cristina e primul om pe care nu îl cunosc aproape deloc și cu care vorbesc despre viața ei sau o mică parte din viața ei.
Ei bine, Cristina e tipa aia drăguță care lucrează aici și pe care îmi face mare plăcere să o văd de fiecare dată când merg acasă și ies în oraș să beau cafea. Normal că nu o să spun că îmi place de ea, nu sunt nebun.
Și pentru că deja am scris prea mult, hai să vedem cum e să lucrezi într-unul din cele mai populare locuri din oraș.

29388498_1696235137131108_372270349124894720_o

”Pentru că am spus că așa voi începe fiecare articol din serie, cine ești și ce faci?
Mă numesc Manolachi Cristina Maria. Imediat fac 20 de ani ( o vârstă de care îmi este puțin frică) . Am terminat Liceul Pedagogic Nicolae Iorga și încă de mică visam să devin educatoare. Lucrez de la vârsta de 17 ani. Am început la Roca fiind ospătar timp de aproximativ 2 ani. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să mă descurc în postura de ospătar pentru că încă de mică eram destul de retrasă și timidă dar în timp am descoperit că ador să lucrez cu oamenii. În prezent lucrez ca barman în Facefood și fac parte dintr-o mare și minunată familie. Alături de ei am crescut, am evoluat, am plâns, am râs și mă simt extrem de norocoasă că i-am cunoscut.

Ce reprezintă pentru tine Facefood?
Într-un cuvânt, “acasă”. Mă pot simți în largul meu fără să fiu nevoită să-mi ascund sentimentele, ceea ce este esențial. Întâlnești oameni cu personalități diferite de la care chiar poți învăța ceva. În ciuda faptului că uneori am foarte multă treabă și trec ore întregi fără să-mi iau o pauză, la finalul zilei sunt foarte mulțumită. Aici simt că sunt Într-o evoluție continuă pe plan profesional dar și ca persoană.

Nu ajung prea des pe acasă și cu atât mai puțin să beau cafea la voi, însă mereu când vin, găsesc aceeași atmosferă prietenoasă și liniștitoare. Si cumva și voi faceți parte din asta. Cum e să știi că participi la starea de bine a oamenilor?
Nu cred că aș fi putut transmite o stare buna dacă cei din jurul meu nu ar fi transmis și ei la rândul lor. Cu toții avem perioade mai puțin bune din viață în care nu avem starea necesară să glumim, să “împrăștiem” fericire. Iar aici intervin cei din jurul nostru care ne sunt alături și fac tot posibilul de a ne schimba starea. E o muncă în echipă. E o satisfacție enormă să știi că tu contribui la bunăstarea cuiva și uneori până și cea mai scurtă conversație îi poate schimba ziua. Te simți ca un “mic super erou” .

Se întâmplă uneori, la fel ca tuturor, să ai zile proaste, însă cum reușești să nu lași să se vadă asta la muncă? (Mă rog, cel puțin eu nu te-am văzut vreodata să pari supărata).
În asemenea momente îmi doresc să am foarte mult de muncă încât întreaga mea energie să se canalizeze pe asta și atât. Bineînțeles, sunt ajutată și de către colegii mei dar și de către clienți.  Am legat relații foarte frumoase de prietenie pe parcursul acestui an și pot spune cu mâna pe inimă că nu ai nicio șansă să fii supărat când ei sunt prin preajmă.

Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege Facefood?
Bineînțeles. Nu am niciun dubiu.

Cum te vezi peste câțiva ani?
Cea mai grea întrebare de până acum 😂 Locul nu îl știu cu exactitate, știu doar că peste câțiva ani voi fi mult mai matură, mai puternică și voi învăța mult mai multe lucruri despre viață. Viața se poate schimba imediat, radical, nu știu ce va urma dar sunt sigură că mă așteaptă foarte multe lucruri bune. Genul acela de lucruri pe care vei dori sa le povestești nepoților la bătrânețe.”

Îi mulțumesc Cristinei pentru că a acceptat să stăm de vorbă, iar dacă vreodată treceți prin Botoșani și aveți nevoie de o cafea cu un zâmbet la pachet, Facefood e locul perfect.

Când oamenii se reîntorc…

   Nu o să înțeleg niciodată de ce noi, ca bărbați, ori băieți, suntem cele mai slabe ființe. Ori nu neapărat slabe, dar puțin handicapate din punct de vedere sentimental. 

   Ne reîntoarcem mereu pentru că ne pare rău după ce am pierdut. Sau pur și simplu e o mândrie care trage de noi? Ne pare nouă vreodată rău, cu adevărat? Da. În momentul în care pierdem ce am avut, când realizăm că la ce am renunțat era perfect pentru noi, pe când ce avem e nisip în vânt.
   Oare ce simțiți voi, atunci când ne întoarcem la voi? Ce se ascunde sub acel zambet amestecat cu puțina tristețe? Cum suntem noi atunci, în ochii voștri, cât de mici? Și mai ales de ce ne primiți din nou?
   De ce vă iubim doar dupa ce vă pierdem?     

  “Nu ştiu să îți răspund la întrebarea “De  ce se întorc bărbații?”, dar aș putea să îți spun cum ne simțim atunci când voi vă întoarceți…sau mai bine zis cum  m-am simțit eu atunci când cineva s-a întors.

   Am fost rănită de multe ori şi tot de atâtea ori a trebuit să mimez fericirea în fața celor dragi şi mai cu seamă în fața părinților.  Și știi cât de greu este să te prefaci că tot este bine când pe interior te simți fără vlaga? Niciodată nu am înțeles de ce oamenii pleacă atât de ușor și atât de repede fără să aibă un motiv anume.

Apar în viețile noastre, ne fac să credem că nu vor pleca niciodată, uneori chiar îi judecă pe cei care au plecat şi ne-au lăsat în spate promițându-ne că ei nu vor face asta și apoi dispar fără să aibă vreun resentiment. Fiind un om care pune suflet în  absolut orice stau și mă întreb cum poate cineva să facă asta?  Atât de nepăsători sunt unii? Şi dacă sunt atât de nepăsători, de ce se prefac că ne înțeleg și ne sunt alături și apoi dispar?
   Totuși vine vremea când ei se întorc. Uneori se întorc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat dar faptul că te-au rănit cândva te face să te îndepărtezi tu de această dată.  Până la urmă dacă cineva a putut să te rănească o data, e posibil să o facă și a doua oară. Eu una am fost fericită atunci când am văzut ca persoanele care m-au abandonat s-au întors spunându-mi că le-a fost dor și că le pare rău, că nu meritam să fiu rănită și că nu vor mai face asta niciodata dacă voi accepta să o luăm de la capăt. Atunci când eram “abandonată” aveam o perioadă când mă învinovățeam  pentru toate. Începeam să cred că am o problemă, că nu sunt suficient de frumoasă, de bună, că nu am pus destul suflet deși mi l-am pus de foarte multe ori pe tavă. Dar atunci când cineva se întorcea înțelegeam că trebuie să am încredere în mine şi că doar persoana care mă va iubi cu adevărat va fi cea care nu mă va abandona și care va vedea perfectul chiar și în imperfecțiunile mele. Nu am acceptat niciodată să mă întorc . Nu mă voi întoarce în trecut și cu atât mai mult, nu mă voi întoarce la oamenii care m-au lăsat în trecut. 

  Nu le voi mai permite să mă rănească. Nu am făcut asta până acum și mi-am promis ca nu o voi face nici în viitor.”
 

Uneori, să ai curajul să riști

 Se întâmplă oricui, câteodată, să rămână fără un răspuns pentru că îi este frică, ori să nu fie rănit din nou, ori chiar să fie trist din nou.

 Pentru că asta-i: nu ți-e frică de ce o să simtă cel din fața ta, ți-e frică de fapt de ce și cum o să te simți tu, cauți să fugi de un alt eșec, de alt timp pierdut, uitând că uneori, riscând, ai putea rămâne fericit pe viață. Și nu ar fi asta cea mai mare problemă cât faptul că devenim triști și posomorâți, în lipsa iubirii. Pentru că da, iubirea schimbă, nici nu îți poți imagina cât. Pur și simplu doar descoperă cum te schimbă și lasă frica deoparte, pentru că nu aduce nimic bun.

 Gândește-te cât ar putea ține la tine omul care cu toate că se trezește din prima când îi sună alarma telefonului, totuși te pune să îl suni ca să îl trezești, doar ca să îți audă vocea.    
 Îndrăznește! S-ar putea să rămâi uimit când o vezi că mai poți, omule! 

Blog at WordPress.com.

Up ↑